"A venit toamna,acoperă-mi inima cu ceva,cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta"...
Înainte să încep,mă apasă un gând...pot descrie ce simt?pot să descriu cu adevărat toamna?sau pot să descriu sentimentul care mă cuprinde la apus?în plin amurg?Întrebari,fără răspuns,fiori de nedescris...lumea,e toată a mea...nimic nu mă oprește la venirea serii,nimic nu mă satisface mai mult decât toamna,e un drog,ce il simt la căderea unei frunze,la adierea vântului,la atingerea primiilor stropi de ploaie.Acum,nimic nu mai are sens,acum,ea e universul meu,dar ma tem,că n-am să o mai văd,că o să plece atât de repede și o să îmi lase un gust amar...
Alinarea mi-o găsesc în mângâieriile vântului,ochii-mi hrănesc cu culori de vis,iar căldura o chem de la focul veșnic din sufletul lui.Iubirea e fără folos,nu o doresc,nu o simt,nici nu vreau,nu vreau ca ea să îmi fure visul împlinit...să ma atragă în minciuniile ei și să mă rănească cum a facut-o de atâtea ori...
Durerea,e peste tot,o strig și-mi răspunde,mă ascund,dar mă gasește.Mă uit în trecut,și văd cum greșesc,închid ochii,și sper să mă trezesc,dar în zadar,sunt tot aici,un călător al cărui suflet e plin de spini...Mă plimb prin pădure,admir frunze ce sunt furate de vraja vântului,ciori ce îți cântă sfârșitul,lumini magice din văzduh și chipuri străine ce se ascund în plină ceață...Îmbrățișez frigul și-i șoptesc"Mi-ai lipsit...",sărut buzele reci ale vântului sperând să nu mă părăsească din nou,mă întind pe pământ şi cad in abisul lumii mele,amintindu-mi că am lasat in urmă toate eșecurile mele.Rămân în ea,simțindu-mă în siguranță,departe de el,departe de ea,departe de mine...vreau să fie așa mereu,vreau să nu mai plec,dar degeaba sper,apusul e aproape,mă strigă să-l jelesc,cum am facut-o mereu,e speriat,e trist,ar vrea să mai rămână,să o mai vadă încă o dată,pe ea,luna,să îi spună cât îi e de dor de cântecele ei,de mângâierile ei,de ea.Imposibil.Precum noi...
Îl văd,se apropie,de dupa munți răsare,mă cheamă să străbat universul cu el,să renunț la tot,"Te iubesc,dar trebuie să rămân"îi spuneam,aplecam ochii și lacrimi-mi curgeau...dar în zadar le iroseam,trebuia să știu,nu puteam să iubesc un nemuritor.Și acum,rămân singură,mă înec în melancolie,mă afund în întunericul nopții,doar gândurile îmi țin companie,iar lumina e doar o amintire.Înaintând printre copaci,încerc să te găsesc,mă tem...te-am pierdut,din nou,mă tem că doar luna mă mai veghează acum,iar amintiriile ce îmi umblă prin cap sunt ca niște zgomote infernale ce nu se pierd în uitare.Îmi spun că noaptea e un ascultător bun,că fără ea,nu am mai fi nici noi..cine ne-ar mai asculta?cine ne-ar mai îmbărbăta?nimeni...doar ea..viața e grea,dacă tu alegi să fie așa..amurgul se apropie încet,mă apropii de lac,îl privesc pentru ultima dată iar ceața mă învelește în uitare.Nu mai pot rezista unui amurg de toamnă...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu